RSS

Category Archives: Uncategorized

3 x clasa I = ?

De Anca Bordeanu

Rodica este de etnie romă, are 30 de ani și a făcut de trei ori clasa întâi. A abandonat când s-a convins că tatăl ei avea dreptate: țiganii nu iau coroniță

De la deal la vale

În Dancu, un sat de la periferia Iașului, romii s-au stabilit începând cu sfârșitul anilor 80 „pe deal”. Casele lor erau granița dintre sat și ogoare, iar copiii sătenilor nu aveau voie să treacă pe acolo singuri că „îi luau țiganii”.

De altfel, romii aveau destui copii de-ai lor ca să le mai trebuiască și alții, dar amenințarea „te duc în deal la țigani” era una care înspăimânta toți copii din sat. Acolo erau femei cu fuste lungi care ridicau colbul la fel ca toate piciorușele de copii desculți care se jucau toată vara. Casele lor din chirpici erau vopsite în mai multe culori, dar nu aveau ferestre sau uși și paturile sau saltelele erau vara afară.

Romii coborau „la vale” pentru cumpărături și să plece în oraș. Întotdeauna în grupuri. Nu cerșeau niciodată. Doar vara când vedeau câte o babă în grădină cereau uneori „o mână de verdeață pentru un borș”.

Între 1986 – 1990 s-au construit blocurile, iar apoi școala din Dancu. Maria era măritată și avea trei copii, iar familia ei era una dintre cele mai bogate din deal. Au reușit să cumpere un apartament cu o cameră la parterul unui bloc și au crezut că „intră în rândul lumii”.

Imaginea de țigani spălată cu teul

Pe cât de obișnuită era lumea din sat cu romii „din deal”, cei „din vale” erau „ca nuca-n perete”. În peretele subțire de bloc de data asta. Vecinii se temeau că nu sunt curați, că fac gălăgie, că aduc păduchi…

Banii nu mai ajungeau ca la casă, când nu era de plătit și întreținerea. Din romii bogați din deal au devenit romii săraci din vale, dar nu au vândut apartamentul. Maria ținea la el și își dorea să intre în rând cu lumea.

Bărbatul Mariei lucra cu ziua pe la oamenii din sat. Asta făcea și înainte. Acum îi lua și pe băieții lor care erau deja adolescenţi. A început să facă și reparații sau construcții pentru cei de la blocuri. Toată lumea din cartier îi știa, toată lumea știa unde stăteau și cum îi pot găsi.

Maria se angajase ca femeie de serviciu la mai multe scări de bloc. Făcea curățenie bine și „administratora” o păstrase. Mergea pe la scări cu Rodica, fata, cea mai mică dintre cei trei copii ai familiei. Ea se juca pe scară cu copii din bloc cât timp Maria cobora cu mătura și apoi cu teul de la ultimul etaj până jos.

Toată lumea o știa pe „țiganca Maria” care făcea curățenie. În câțiva ani s-a obișnuit să țină ușa închisă la apartament ca să nu-i mai comenteze vecinele casa. Apoi s-a luat după ele și a început să zugrăvească, să spele geamurile pe dinafară și să bată covoarele la bătător. Fustele lungi și colorate au devenit negre și au fost acoperite apoi cu halatul gri de femeie de serviciu.

Maria spăla cu fiecare scară imaginea ei și a copiilor. Ei erau romii curați din vale  de care nu se temea nimeni.

Primul contact cu școala

Pe băieți nu avea nici un gând să-i dea la școală. „Băieții să ridice și să se descurce!” Dar pe fată a vrut să o dea la școală „că așa e bine”. I-a spus ei doamna învățătoare Marcica de la blocul A10 care a zis că o ia ea la dânsa în clasă în 1992. Maria s-a dat de trei ori peste cap să strângă bani pentru rechizite și a înscris-o pe Rodica în clasa întâi. S-a sfătuit cu doamna învățătoare ce să-i ia pentru ghiozdan. A pregătit-o cu uniformă și trening curat pentru orele de sport. A dus-o la școală într-o dimineața și s-a obișnuit să spele scările singură.

Așa au trecut două trimestre în care Rodica avea note bune la învățătură. O punea să-și facă temele și se chinuia să o ajute chiar dacă nu știa. Unde se împotmoleau, apelau la o vecină de bloc. Dar nu toată lumea era încântată de  îndrăzneala familiei de a spera la un viitor mai bun decât curățenia scărilor și munca cu ziua. Părinții colegilor Rodicăi păreau ceai mai nemulțumiți, dar învățătoarea încerca să-i tempereze.

Erau copii care se purtau frumos cu mine – ăia care mă știau de la scările unde făcea mama curat. Aveam două prietene cu care mă și jucam pe-afară și mă știau. Doamna învățătoare avea grijă să nu se ia copiii de mine în clasă. În pauze mai țipau după mine „țiganca”. M-am bucurat când l-a auzit pe unul doamna învățătoare și l-a urechit. S-au mai potolit după aia./ Rodica

Maria a mers la toate ședințele cu părinții și le-a ascultat nemulțumirile – majoritatea neadevărate. Că Rodica a adus păduchi, că a dispărut un penar și Rodica l-a luat, că s-a bătut cu băieții. Nu ridica ochii de pe banca mâzgâlită și accepta tot ce i se zicea despre fiica ei, timp în care doamna învățătoare îi lua apărarea.

Până într-o seară când, la întâlnirea cu părinții, o mamă i-a spus că s-a plâns copilul că Rodica miroase urât, miroase „a țigani”. A răbufnit și s-a luat la ceartă cu părinții amintindu-le de mizeriile de pe scara lor, de fiecare zvon și bârfă despre fiecare familie din clasa Rodicăi.

Mama s-a supărat atât de tare că le-a spus de toate… de la obraz! Apoi i-a părut rău, dar era prea mândră să mai de-a înapoi. Nu m-a mai lăsat la școală și m-a luat cu ea iarăși pe scări./ Rodica

A doua încercare

În 1993 s-au făcut clase speciale pentru copiii romi din comunitate. Doamna învățătoare a fost cea care iarăși i-a spus Mariei să o trimită pe fată la școală așa că Rodica a ajuns din nou în clasa I, de data asta segregată într-o clasă specială pentru etnia ei. Orele se țineau de după-amiază, tot la școala de la blocuri.

Eu am insistat din nou să o dea pe Rodica la școală. Maria nu mai voia, dar i-am zis că s-ar putea să meargă mai bine că e mai lejer./ Marcica, învățătoare

Romii din deal și-au trimis și ei copii la școală. În fiecare zi la amiază, pâlcuri de copii hliziți coborau dealul îmbrăcați în uniformă și cu ghiozdănelele în spate. Majoritatea desculți prin praf, ajungeau mai murdari în clasă decât când plecau de acasă.

A doua oară erau numai țigani din mahala în clasă. S-au luat de mine din prima… că eram prea curată și cu fundițe în cap. Fetele mă întrebau de ce n-am codițe cu bănuți, iar băieții râdeau de mine că nu înțelegeam țigănește. La noi în casă numai tata mai vorbea cu mama pe țigănește când se certau să nu înțelegem noi./ Rodica

Când a dat frigul, romii nu i-au mai trimis pe copii la școală că nu aveau pantofi. Clasa a fost desființată că nu îndeplinea numărul minim de elevi, iar Rodica a început iarăși să meargă cu Maria pe la scări.

Segregarea şcolară a copiilor de etnie romă prin crearea de grupe, clase sau chiar şcoli speciale pentru romi a fost o practică comună până în 2007 când un ordin al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului  a interzis separarea copiilor pe criterii etnice.

(UNICEF România – Monitorizarea aplicării măsurilor împotriva segregării şcolare în România – Raport de cercetare elaborat pentru organizaţia Romani CRISS, iulie 2008, http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/monitorizarea-aplicarii-masurilor-impotriva-segregarii-scolare-in-romania.pdf)

De la „țigancă” la „repetentă”

Pentru că Rodica era singura care rămăsese în clasa care se desființase, anul următor au înscris-o automat în clasa întâi cu altă serie de copii, la o clasă obișnuită. Deja și ea se obișnuise ca în fiecare toamnă să trăiască emoția primei zile de școală.

Toți copii erau mai mici ca mine și erau aduși de mame… Mama nu a mai vrut să mă ducă că știam drumul… m-a trimis singură cu flori pentru doamna învățătoare. I le-am dat și m-am așezat în bancă, în același loc de la geam pe care am stat și înainte./ Rodica

De data asta totul era rutină pentru Rodica. Se plictisea la ore și nu mai avea chef de învățat. Se săturase să exerseze scrierea de mână, alfabetul, cifrele. În pauze copiii o strigau „repetenta” că auziseră că a mai făcut de câteva ori clasa întâi. Avea să treacă într-a doua cu o mențiune, dar nu s-a mai prezentat pentru un nou început de an școlar.

De când am început școala mă tot gândeam la coroniță că-i vedeam pe ceilalți copii când veneau de la școală la final de an. Când mi-a zis învățătoarea că mie nu-mi dă coroniță am zis că nu mai vin… Avea dreptate tata: Țiganii nu iau coroniță!/ Rodica

Când Maria s-a îmbolnăvit și a rămas la pat, Rodica – care atunci avea 17 ani, i-a luat scările. După muncă o îngrijea. Mai apoi au plecat și frații ei în Italia, iar după ceva timp a rămas doar ea cu tatăl ei. Acum are 30 de ani. Nu s-a măritat și nu a făcut copii. Dar se joacă în continuare cu cei mici din scările pe care le curăță.

N.R. Rodica a insistat să rămână anonimă pentru că în comunitatea ei notorietatea asumată este un dezavantaj, iar prejudecăţile sunt în continuare puternice.

 

Text scris in cadrul proiectului “Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus. Proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on April 6, 2015 in Uncategorized

 

Can you mind your own dish?!

Food-bloggers should stop having a social life! Just do what you do best: cook.

How am I supposed to have other ideas for dinner than going out?!

 
Leave a comment

Posted by on July 15, 2012 in Uncategorized

 

Redescoperirea

Am cedat nervos cand interfata de WordPress se schimba mai des ca cea de Facebook. Sper ca se mai stabilizeaza lucrurile in timp, dar ma descurc. Cineva trebuie sa-si bata capul si cu WordPress. 🙂

Tema se va mai schimba in timp. Cumva cred ca, cel putin pentru moment, “Choco theme” se potriveste “la marele fix”.

Vom reveni cu mici placeri din lumea asta care, apropo, am senzatia ca e in criza. Poate cu o serie de redescoperiri a lucrurilor simple, poate niste poze. Ne mai gandim aici in spate.

Take care!

 
1 Comment

Posted by on August 7, 2011 in Uncategorized

 

Tags: , ,

Comunicarea ca domeniu pe piata muncii. Chiar exista?

Citesc ca sa mai invat cateva cuvinte noi.

Chiar si daca plec de la premisa asta (foarte folositoare in liceu si chiar verificata cand citesti literatura) am ce sa comentez despre cartile de mk, branding si relatii publice. Foarte multe dintre ele au un limbaj mult prea accesibil, sunt scrise ca niste carti de colorat in pasi.

Cred ca ar trebui deja sa existe un limbaj specific domeniului comunicarii (ma refer la noi, la altii stiu ca exista deja). Cativa termeni, cu grade diferite de dificultate, dar cu un inteles clar pentru “initiatii” in domeniu pot da o dimensiune realistica campului muncii ai lucratorilor in comunicare. Cartile s-ar putea si ele distinge in functie de vocabularul folosit in: pentru toata lumea (cele scrise in pasi, despre care ziceam mai sus), pentru novici, pentru avansati.

Mai mult, s-a format o literatura “de specialitate”, dar cartile componente pot fi luate oricand separat si citite de oricine nu are cunostinte in domeniul comunicarii. Cum ar putea marketerii sau PR-istii sa “se dea interesanti” la locul de munca cand oricine (incepand de la sef si pana la proiectantul sau IT-istul de serviciu) poate citi si intelege extrem de facil cartile de capatai in munca de comunicare? Niste carti alcatuite pe principiul trusei de traforaj “deschid” un domeniu nu foarte usor catre toata lume. Cat timp toata lumea poate intelege si face oricare activitate din domeniul marketingului sau relatiilor publice, cum poate o astfel de meserie sa fie interpretata altfel decat inutila. Bagam “comunicare” in fisa postului secretarei, adaugam niste carti de PR la criteriile de recrutare si am incheiat discutia. Ar fi pacat.

Englezismele si prescurtarile nu sunt o solutie. Nu alcatuiesc un vocabular al comunicarii.

In cartile despre comunicare, subiectul “consumator” si pozitionare trebuie atins foarte delicat. Delicat pentru ca m-am saturat de carti (scumpe!!!) de branding in care mi se explica ca pozitionarea se face si prin pret si daca tu crezi ca produsul tau este de calitate il vinzi scump, ca n-o sa ti-l cumpere “consumatorul” daca-i reduci pretul, ci doar o sa creada ca e o ieftineala. Eu sunt “consumatorul” care ti-a cumparat cartea la un pret pe care nu cred acum ca il mai merita. Tocmai mi-ai explicat in cateva cuvinte ca tu ti-ai vandut cartea mai scump ca sa ma prostesti pe mine ca e foarte buna. Daca am cel mai mic dubiu (pe care deja mi l-ai creat) nu o sa ezit sa cred ca tin in mana o tampenie over-priced ca sa para chiar o carte. De ce-ai face asta?!

Nu ar trebui interpretate cele de mai sus ca o pledoarie in care elogiez gradul de desteptaciune al celor din marketing si comunicare, in comparatie cu orice alta meserie. Nu alcatuiesc nici un clasament si nu zic ca unii sunt mai smart decat altii, ci doar ca mai lipsesc cateva lucruri pentru ca domeniul Comunicarii sa fie un domeniu si pe piata muncii, nu doar in universitati.

 
2 Comments

Posted by on April 2, 2011 in Dileme, Uncategorized

 

Saptamana inceputurilor

Din punctul meu de vedere lucrurile ar putea sta asa mult si bine. Incepute si neterminate. Asta daca n-ar fi gandul ala rau care seamana a neimplinire, dar de fapt nu e altceva decat senzatia de lucru neterminat.

Si, sa ne lamurim, perfectionismul nu are nimic de-a face cu asta. Ci mai degraba principiul (propriu si impartasit de altii) conform caruia daca incepi o treaba si nu o termini inseamna ca n-ai facut nimic. Da, bine, dar ce se intampla cu efortul. Efortul depus e degeaba, fara nici un rezultat… si de la “fara nici un rezultat” apare sentimentul de neimplinire.

Ar putea fi scuze ca nu s-a intamplat nimic (pentru finalizare) nu din cauza ta. Tu iti faci treaba, dar… Dar de ce sa cauti scuze. Tot nimic nu se intampla. Si ideea ca nu se intampla nimic si nu se finalizeaza nimic in proiectele tale… well, te face sa nu dormi noaptea.

Din pacate pentru tine si desi toata lumea pare multumita cu faptul ca nu se intampla nimic, ceva se iroseste. Da, doar efortul tau, ai zice. Putin daca e sa te gandesti ca initiativa era una destul de mareata. Dar s-a irosit si ea intre timp.

 
2 Comments

Posted by on October 20, 2010 in Uncategorized

 

Berzele care nu aduc copii

Mie-mi plac berzele. Sunt foarte elegante (poarta la modul chic o combinatie alb-negru pe care multi ar da-o in bara), au cuibul la inaltime si intotdeauna stau in tarile calde.

 
Leave a comment

Posted by on July 25, 2010 in Uncategorized

 

Ce-am avut si ce-am pierdut

Leapsa nu am prea avut pe blogul asta. Well, o avem pe asta, acum, din partea ?!?!?!. Prin urmare, mai jos va oferim o trecere grabita prin ultimii 2 ani din viata mea (since I’ve been mastering @ Feaa*). Pe restul nu ii prea mai tin minte, desi ii folosesc destul de des ca grad de comparatie. Poate din cauza ca nu le tin minte greselile, ci doar partile bune. E bine totusi sa ai un grad de comparatie, aproape de superlativ.

Am avut:

  • placerea de a sti ca fac parte dintr-o comunitate (nu doar virtuala si nu doar ca “proiect de scoala”). E bine sa te saluti cu oamenii cu care ai incheiat deja o etapa.
  • ocazia sa invat foarte multe lucruri practice, desi la sfarsitul liceului ii invidiam pe cei care au facut scoli de meserii si nu licee teoretice.
  • incantarea de a sti ca mai sunt oameni care ar bea o cafea cu mine, chiar daca timpul nu ne-a permis pana acum.
  • ocazia (repetata chiar) sa mananc cereale in pauza de la 10-12 in Sage. 😀
  • curiozitatea de a cunoaste o camera de camin pe dinauntru si mi-a fost dezlegat misterul de ?!?!?!. 🙂
  • dupa-amieze cu filme, stat in pat, ciocolata calda si cappuccino. Dimineti calduroase.
  • (si Am) dorinta de a cunoaste o experienta pe care o astept cu tot mai multa nerabdare pe masura ce trec anii, lunile, saptamanile.

Am pierdut:

  • ocazia sa merg la un interviu dupa finalizarea licentei. Sper sa recuperez acest “handicap” de acum incolo. 😀
  • dimineti, seri, zile de sambata pe care nu le pot incadra la “am avut”.
  • puterea de a experimenta. Cu o singura exceptie.
  • capacitatea de a tolera. Sau o pierd pe zi ce trece.
  • posibilitatea de a participa la acel concurs, insa e bine de stiut ca urmele sunt tot acolo. 🙂

*Scris intentionat cu litere mici. Spre deosebire de JURNALISM SI STIINTELE COMUNICARII. 🙂 Point taken, I hope.

Very cool! Thanks! 🙂

PS: Inca ma gandesc cui sa o dau…>:-)

 
4 Comments

Posted by on April 15, 2010 in Uncategorized, web event

 

Tags: , , , , ,